duminică, 29 ianuarie 2012

OPERAŢIUNEA STEJARUL


Operaţiunea Stejarul ( în germană Eiche ) sau Raidul de la Gran Sasso reprezintă începuturile operaţiunilor speciale şi salvări de ostateci . Această acţiune a fost întreprinsă cu succes de o trupă de elită a Waffen S.S. pentru eliberarea dictatorului Benito Mussolini , care era ţinut prizonier în masivul muntos Gran Sasso pe platoul Campo Imperatore, într-un hotel cu acelaşi nume . După cum scrie şi istoricul american William McRaven fost membru Navy SEAL , operaţiunea Stejarul a fost o operaţiune de succes deoarece “demonstrează toate cele trei elemente surpriză : dinamica , diversiunea  şi exploatarea punctelor slabe în apărare “. Doresc sa menţionez faptul ca această acţiune a fost planificată şi condusa de catre Otto Skorzeny  considerat de către serviciile secrete Aliate drept un profesionist de marcă în acest domeniu, iar, în ultima parte a războiului, a fost numit "cel mai periculos om din Europa" . Prin acest material nu doresc să scot în evidenţă aparteneţa lui Otto Skorzeny la nazism deoarece consider că această latură nu are de a face cu profesionalismul acestuia în materie de operaţiuni speciale şi salvări de ostateci .

Omul .

Deşi majoritatea liderilor celui de-al Treilea Reich nu par să fi supravieţuit războiului, sau cel puţin nu au mai avut un cuvânt de spus după încheierea acestuia, există un personaj absolut fascinant care a avut o soartă diferită. Deşi a fost extrem de celebru şi admirat de toţi fanii războiului, majoritatea contemporanilor noştri nu îi cunosc nici măcar numele. Este vorba de Otto Skorzeny, şeful celui mai important comando al celui de-al  Doilea Război Mondial.
Născut  la Viena în 1908, viitorul Standartenführer (colonel) Waffen S.S. şi comandant al renumitei unităţi speciale, de comandă, compania „Friedenthal”, apoi „Brandenburg”, apoi batalionul 502 de „Vânători” S.S. şi în sfârşit, unitatea de luptă S.S. „Centrul”, Otto Skorzeny s-a remarcat încă din anii studenţiei drept un spirit îndrăzneţ. S-a duelat de cincisprezece ori şi a   fost rănit la obraz în timpul unui duel  având o cicatrice care i-a brăzdat întreaga parte stângă a feţei , fiind o mărturie a caracterului său dur . În 1931 s-a înscris în Partidul Nazist, iar la 12 martie 1938, cu ocazia anexării Austriei de cel de-Al Treilea Reich  „Anschluss” , a săvârşit, civil fiind, prima sa „faptă eroică”, reuşind să-l salveze pe preşedintele Austriei, Wilhelm Miklas, înainte de a fi linşat de naziştii fanatici. Şeful ramurii austriece a S.S.-ului, Ernst Kaltenbrunner, a fost înştiinţat de această acţiune curajoasă şi îl va ţine minte pe eroul ei.
După declanşarea războiului, la 1 septembrie 1939, tânărul inginer Otto Skorzeny se înscrie în aviaţia de război, Luftwaffe, însă va fi refuzat din cauza depăşirii limitei de vârstă. Avea atunci 31 de ani. Va fi redirecţionat către o vestită unitate de elită, a infanteriei şi blindatelor, Waffen S.S. Luptă în intervalul 1940-1942 în rândurile acesteia, ca ofiţer în personalul tehnic dintr-o unitate de artilerie grea, în cele două divizii Waffen S.S., Divizia 1 Leibstandarte Adolf Hitler şi Divizia 2 Das Reich . Se va remarca în luptele din Rusia, astfel că primeşte, la sfârşitul anului 1942, prima distincţie: Crucea de Fier. Rănit de un şrapnel în bătălia Moscovei, în decembrie 1942 este retras de pe front şi internat într-un spital din Viena , unde are ocazia să-l cunoască pe Walter  Schellenberg şeful Serviciului de Informaţii Externe din SS (mâna dreaptă a lui Himmler), căruia îi expune ideile lui despre acţiunile neconvenţionale (o variantă proprie a tehnicilor de gherilă). Schellenberg este atât de impresionat de ideile lui  încât îi dă pe mână o şcoală de luptă a SS-ului, să-l vadă pe Skorzeny ce-i poate pielea, precum şi permisiunea să recruteze oamenii care-i convin, atât din Waffen SS cât şi din Whermacht. Skorzeny avea păreri proprii despre calităţile unei unităţi de elită , astfel că a recrutat 100 de soldaţi din Waffen S.S. , 50 din Luftwaffe , 100 din Whermacht şi 50 de la Kriegsmarine şi a realizat un lucru în premieră , fiecare luptător a fost specializat în mai multe domenii (alpinist , scafandru , paraşutist etc) şi fiecare pluton avea medic .
 Aşa s-a născut unitatea specială a Waffen S.S., compania „Friedenthal”, numită astfel după localitatea Friedenthal de lângă Berlin, unde îşi avea sediul. Deşi primea în permanenţă numai misiuni aproape imposibile, cu şanse ridicole de succes , Skorzeny a reuşit de fiecare dată să le ducă la bun sfârşit . Şi-a antrenat personal soldaţii, care îi erau de o loialitate absolută . Nu era un om crud sau foarte milităros şi nu-i păsa deloc de politică sau de birocraţie . Pe scurt, era un adevărat luptător . Otto Skorzeny  trezeşte încă o mare admiraţie în majoritatea cititorilor pentru acest soldat şi conducător pur, chiar dacă aceştia nu simpatizează cu naziştii , deşi Skorzeny a afirmat public în repetate rânduri că nu este antisemit, insă viaţa sa a devenit o veritabilă cursă între el şi agenţii israelieni .
Pentru a înţelege mai bine această fascinaţie, este suficient să amintim derularea evenimentelor în cea mai faimoasă misiune a sa , Operatiunea Stejarul (Eiche) salvarea lui Il Duce , Benito Mussolini .

 Situaţia Premergătoare .

Cu mult timp înainte ca războiul să fie considerat pierdut , Benito Mussolini a fost capturat de un grup anti-fascist din Italia la 24 iulie 1943, după o întâlnire cu regele Vittorio Emanuele III. Trei ore după arestarea sa, regele a anunţat demisia lui Mussolini la radio. Hitler era furios, deoarece această răpire reprezenta o mare lovitură pentru moralul trupelor Axei şi mai rău era faptul că nimeni nu ştia unde era ţinut Mussolini pentru a-l elibera . Hauptsturmführer ( Capitan ) Otto Skorzeny comandantul unităţii speciale SS Friedenthal a primit această misiune şi a fost instruit direct de Hitler .

Localizarea .

Serviciile secrete nu au reuşit să afle nici o informaţie legată de locul de detenţie a lui Mussolini şi Skorzeny trebuia să afle singur acest lucru . La 7 August 1943 , Otto Skorzeny a fost informat că Benito Mussolini este ţinut în localitatea  La Spezia din Italia şi era pe cale să lanseze o operaţiune de salvare dar a fost informat că Musssolini a fost mutat cu câteva ore înainte şi a anulat operaţiunea în ultimul moment. De fapt informaţia lui nu a fost bună , deoarece Mussolini nu s-a aflat în La Spezia la acea dată , el fiind la bordul unui distrugător care la transferat pe Insula Ponza . La 08 august 1943 Mussolini a fost transferat pe insula La Maddalena lânga Sardinia . Pe la mijlocul lunii august, Skorzeny ,după ce a început colectarea de informaţii la localizat pe Mussolini pe insula  La Maddalena. In conformitate cu memoriile lui Skorzeny el s-a împrietenit cu un bătrân ce livra fructe la Villa Weber ( locul unde se afla în captivitate Mussolini) şi într-o zi ia spus bătrânului că Mussolini a fost ucis, dar bătrânul la convins să pună pariu că Mussolini este în viaţă pentru că tocmai l-am văzut în acea zi . Skorzeny a făcut planul pentru a lansa operaţiunea de salvare în data de 28 august 1943 dar cu câteva ore înainte de a lansa operaţiunea, Mussolini a fost dus cu un hidroavion de pe insula La Maddalena pe Lacul Bracciano , apoi cu o maşina la Hotel Campo Imperatore, la Gran Sasso .
 Noua locaţie a lui Mussolini a fost aflată de Herbert Kappler, ataşatul de afaceri interne al Ambasadei Germane de la Roma, care a interceptat o transmisie radio a poliţiei , aparent neimportantă referindu-se la măsuri de securitate în jurul muntelui Gran Sasso, cel mai înalt munte din Apenini cu altitudinea de 2,912 metri .

Planificarea

Skorzeny a zburat , într-un bombardier Heinkel 111 deasupra muntelui Gran Sasso şi a luat imagini în plan cu locaţia folosindu-se de un aparat de fotografiat portabil HK-12.5 / 7x9 , adunand informaţii valoroase ptr. planificarea operaţiunii de salvare . 
            Sub comanda Generalului Kurt Student acesta  a planificat  în grabă operaţiunea de salvare după cum urmează :
Il Duce era încarcerat într-un hotel construit într-o zonă stâncoasă greu accesibilă, singura legatură între hotel şi baza muntelui se făcea numai cu ajutorul unei telecabine . Nu existau drumuri care să ducă la hotel şi pe care să poată fi transportate trupe şi vehicule blindate . În plus peisajul stâncos nu permitea ca trupele să fie transportate pe cale aeriană şi aterizarea pe o eventuală pistă , nici paraşutarea trupelor nu ar fi fost oportună deoarece avioanele ar fi fost detectate şi garzile puteau sa riposteze . Bombardarea hotelului era exclusă din start, căci ar fi pus în pericol viaţa lui Mussolini, compromiţând misiunea. Însa după misiunea de recunoaştere a regiunii, Skorzeny a descoperit că la baza stâncilor pe care era construit hotelul se afla o mică porţiune de teren plat pe care s-ar fi putut ateriza forţat cu ajutorul unor planoare DFS 230 B după care el şi oamenii lui trebuiau să escaladeze stâncile pentru a ajunge la hotel neobservaţi.
Douăsprezece planoare DFS 230 B fiecare transportând 9 soldaţi complet echipaţi şi un pilot vor fi tractate de avioane Junkers Ju 52 şi vor decola de pe aeroportul Practica di Mare din apropierea  Romei, planoarele urmând a fi eliberate la mare distanta de muntele Gran Sasso pentru a nu fi detectate şi la un interval de timp de un planor la fiecare minut. Fiecare pilot de planor va trebui apoi să lupte împotriva curenţilor de aer care erau imprevizibili la o altitudine mai mare de 3000 de metri şi încercarea de a ateriza pe suprafeţe mici de sol direct lângă hotelul care era înconjurat de pante abrupte pe toate direcţiile.
Odată ajunse la sol primele două planoare în care se vor afla Otto Skorzeny şi membrii comandoului SS Friedenthal vor escalada stâncile şi se vor infiltra în hotel fără a fi detectaţi pentru ca Mussolini să nu fie împuşcat de către gărzile ce îl păzeau , iar paraşutiştii (fallschirmjager) din celelalte planoare ce vor ateriza , vor securiza perimetrul hotelului care era păzit de 100 de carabinieri şi staţia terminus a telecabinei care era apărată şi ea tot de 100 de carabinieri .
O forţă secundara de sprijin va sosi în acelaşi timp cu 260 de paraşutişti (fallschirmjager) sub comanda directă a Sturmbahnführer (maior) Harald Mors (unul dintre comandanţii batalionului de diversiune a paraşutiştilor ) cu motociclete Zundapp KS 750 , câteva camioane Fiat 666 NM (capturate de la italieni cu două zile în urmă ) pentru a securiza staţia telecabinei de la baza muntelui din Assergi şi pentru a preveni trimiterea de întăriri de la L’Aquila unde era staţionată Divizia 24 Infanterie Mecanizată Pinerolo însumând aproximativ 20.00 de soldaţi şi care se afla la 20 de km de Assergi .
Au fost puse în discuţie 3 variante de extracţie , prima era evacuarea pe cale rutieră spre Roma prin valea L’Aquila care era controlată de maiorul Mors şi paraşutişti , dar acest lucru ar fi fost riscant ca urmare a activităţii partizanilor din zonă. . A doua variantă a fost aceea de a-l transporta pe Il Duce la aerodromul din apropiere, la L’Aquila, care ar urma să fie atacat şi cucerit de către unităţile de paraşutişti ale Sturmbahnführer (maior) Harald Mors pentru a-l evacua pe calea aerului pe Il Duce , dar în apropiere era staţionată Divizia 24 Infanterie Mecanizata Pinerolo care auzind focurile de arme de la aeroport ar fi acordat sprijin soldaţilor ce asigurau securitatea aeroportului şi în faţa careia nemţii nu aveau şanse de izbandă . Aşa că Skorzeny a ales a treia opţiune, aceea de a-l evacua pe Mussolini pe calea aerului folosind un avion mic de recunoaştere Fieseler Fi 156 Storch  care urma să aterizeze pe platoul de la baza hotelului pe care vor ateriza şi planoarele , după care Il Duce urma să fie transportat la Roma şi apoi la Berlin via Viena .

Operaţiunea .

La data de 12 Septembrie 1943, după ce a studiat planul şi s-a antrenat alături de oamenii săi, punându-şi viaţa în pericol de mai multe ori , Skorzeny şi comandoul din unitatea speciala SS Friedenthal au trecut la acţiune , memoriile lui Otto Skorzeny nu au nevoie de prea multe comentarii :

„Ne  mai rămâneau câteva minute de parcurs până la ora H, când am recunoscut, dedesubtul meu, valea Aquila. I-am văzut imediat pe vânătorii motociclişti, care formau avangarda batalionului de instrucţie al paraşutiştilor (paraşutiştii generalului Kurt Student, care au secondat cu succes comando-ul lui Otto Skorzeny în această acţiune, n.tr.) care urcau cu toată viteza spre partea de sus a văii. Am fost apoi înconjuraţi, dintr-o dată, de o linişte tulburată numai de suflul vântului pe aripile planoarelor în care ne aflam. Pilotul descrise un mare cerc căutând, cu aceeaşi nerăbdare ca a mea, terenul de aterizare prevăzut pe pajiştea în pantă lină. Pajiştea mea triunghiulară nu era absolut deloc plată, din contră, era în pantă abruptă. Ea avea aproape înclinaţia unei trambuline de sărituri. Era imposibil să se aterizeze pe acea pajişte. Am luat atunci cu rapiditate o decizie şi am strigat: „Aterizaţi pe verticală şi, pe cât se poate, aproape de hotel!” L-am văzut pe locotenentul Meier eliberându-şi paraşuta de frânare. Aparatul s-a oprit brusc şi s-a ridicat. Aterizaserăm .
Aterizarea forţată a planoarelor a fost un succes,  cei 25 de soldaţi profesionişti din unitatea SS Friedenthal au ieşit din planoare au escaladat stâncile fără să fie observaţi de cele 200 de gărzi italiene şi au înaintat în viteză spre hotel. Nemţii înarmati cu mitraliere MG 42 şi pistoale automate MP 28 au reuşit să-i ia prin surprindere pe italieni , iar Skorzeny şi membrii comandoului au pătruns  în interiorul hotelului, neobservaţi . Celelalte planoare au aterizat comform planului doar că doua dintre ele au aterizat pe o zonă cu pietriş rănind uşor câţiva paraşutişti .În acelaşi timp la staţia telecabinei de la baza muntelui au sosit şi paraşutiştii (fallschirmjager) sub comanda lui Harald Mors care au deschis foc asupra staţiei şi care ia determinat pe carabinierii care păzeau staţia să se  predea germanilor .
În colţul hotelului, se afla prima sentinelă italiană. Ea ne privea cu un aer complet aiurit, fiind incapabilă să înţeleagă ce anume tocmai căzuse din cer. M-am năpustit atunci, alergând, spre hotel. Eram cu toţii nouă oameni din Waffen S.S., împreună cu locotenentul Meier. Am strigat către sentinela derutată şi dezorientată «Sus mâinile!».
Am ţâşnit şi am pătruns în interior. M-am găsit în faţa unui aparat de radio şi a unui transmisionist italian, aflat fără îndoială la lucru. O lovitură de picior, deloc blândă, i-a zburat scaunul de sub el, în timp ce o a doua, dată cu patul mitralierei, l-a redus la o tăcere completă.
Privirea mea a parcurs, cu rapiditate, faţada principală a hotelului. Iar la o fereastră de la etajul întâi am zărit o figură cât se poate de caracteristică: Il Duce! Am ştiut atunci că operaţiunea noastră nu era în zadar. Atunci, i-am strigat lui Mussolini: „Îndepărtaţi-vă de la fereastră!” Ne aflam deja în faţa intrării principale. Soldaţii italieni s-au strâns acolo, după care s-au repezit afară. Două mitraliere se aflau în faţa intrării, în poziţie de tragere. Oamenii mei, cu lovituri date cu patul puştii, i-au oprit şi i-au determinat să se întoarcă. La dreapta, o scară ducea către etaje. Urcând scările patru câte patru, am ajuns până la primul etaj, după care am văzut prima cameră, pe partea dreaptă, şi am deschis rapid uşa. I-am văzut imediat pe Benito Mussolini şi pe doi ofiţeri italieni. Tocmai atunci a apărut şi subofiţerul Schwert, care, înţelegând situaţia, le-a ordonat celor doi ofiţeri să părăsească camera şi să iasă pe culoar. Aceştia, stupefiaţi, dar docili, au executat. Înscurt timp, trupele sale au preluat controlul asupra zonei, deşi erau depăşite în număr mare de italieni. Prima parte a operaţiunii reuşise. Ducele era în siguranţă, în mâinile noastre. De la aterizarea noastră nu se scurseseră mai mult de trei-patru minute. Caporalii Holzer şi Benz apărură la fereastră. I-am trimis să îmi asigure calea, pe culoar. În faţa hotelului, tocmai îşi făcea apariţia adjunctul meu, Radl, care condusese planorul şi care mă urmase cu echipajul lui de oameni ai SS-ului. În pas alergător, ei au ajuns în faţa hotelului. Atunci le-am strigat:
«- Totul este în ordine! Acţiunea s-a încheiat, pregătiţi-vă de plecare!»
Deodată, am auzit împuşcături. Trebuie să fi fost sentinelele exterioare ale italienilor. Am ieşit pe culoar şi l-am chemat pe comandantul hotelului. I-am solicitat o predare imediată, declarându-i că orice rezistenţă era inutilă. Colonelul italian a revenit. Ţinea un pahar cu vin roşu în mână, pe care mi-l întinse, spunându-mi:
« – Pentru învingător!»
Un cearşaf alb, atârnat la o fereastră, a înlocuit drapelul alb. Le-am strigat apoi câteva instrucţiuni oamenilor mei, după care m-am întors către Mussolini, care stătea în picioare, într-un colţ al camerei, protejat de sergentul Schwert şi i-am declarat:
«- Duce, eu sunt trimis de Führer. Sunteţi liber!»
Atunci Mussolini m-a luat în braţe şi mi-a spus, fericit:
«- Ştiam eu că prietenul meu Adolf Hitler nu mă va lăsa să mă prăbuşesc!»
Predarea fu rapid executată. Soldaţii italieni fură nevoiţi să-şi depună armele în sala de mese a hotelului. La ordinul meu, ofiţerii şi-au păstrat totuşi pistoalele. Am aflat ulterior că, în afara colonelului, fusese făcut prizonier şi un general. Staţia terminus a telefericului a căzut şi ea, fără luptă, în mâinile noastre. Prin telefon am aflat că aceeaşi soartă a avut-o şi staţia din vale. Respectasem timpul prevăzut la secundă.”
Mussolini a fost transportat la baza stâncilor, unde îl aştepta avionul Fieseler Fi 156 Storch care a aterizat pe platoul de la Gran Sasso  . Însăşi aterizarea sa forţată pe mica porţiune de teren plat a fost considerată un miracol, la fel ca şi decolarea care a fost însă o parte dificilă deoarece platoul pe care aterizase era străbatut de o crevasă care nu se vazuse pe fotografiile facute anterior în misiunea de recunoaştere şi avionul avea nevoie de o distanţă mai mare ptr. a decola decât cea de aterizare . Scorzeny dorea cu orice preţ să-l însoţească pe Il Duce în avion ,dar acesta dispunea doar de două locuri, Scorzeny oferindu-se să stea în spatele scaunului lui Mussolini în locul cargo . Pilotul le-a spus paraşutiştilor să ţina în loc avionul până obţinea turaţia maximă a motorului , pentru a produce puterea necesară de a decola pe o distanţă mai scurtă . Dupa  ce pilotul le-a făcut semn paraşutiştilor sa elibereze avionul , acesta a plonjat peste marginea prapastiei şi a disparut din vedere câteva secunde dar pilotul a redresat avionul şi a ajuns în siguranţă la Roma după care cei doi au fost transportaţi cu un bombardier Heinkel 111 la Berlin cu escală la Viena .
Trupele germane participante la operaţiune au dat foc planoarelor cu care au venit şi au reuşit  să-şi croiască drum prin regiunea muntoasă a Italiei, mergând pe jos zeci de kilometri până în zona sigură de evacuare şi ajungând apoi în siguranţă pe teritoriul Germaniei .

Conculzii .

Acest raid a fost un real succes din toate punctele de vedere , acţiunea a durat aproximativ 30 de minute cu tot cu evacuare , fără pierderi de vieţi omeneşti şi fără a se trage vre-un foc de armă asupra cuiva , singurele focuri de armă au fost trase de nemţi doar ca avertisment sau accidentale de partea carabinierilor . Membrii comandoului unitaţii SS Friedenthal şi paraşutiştii (fallschirmjager) au fost decoraţi de către Hitler , Otto Skorzeny a fost avansat la gradul de Sturmbahnführer (maior) şi a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie : Crucea de Cavaler a Crucii de Fier cu frunze de stejar din aur , Săbii şi Diamante .
Î n fapt , acestă operaţiune a fost începutul operaţiilor speciale şi cel al operaţiunilor de salvări de ostateci din armatele moderne precum şi constituirea forţelor pentru operaţii speciale. Descoperindu-se eficacitatea şi importanţa acestor unitaţi speciale , acestea s-au dezvoltat foarte mult în ultimii ani şi au luat fiinţa unităţi ca S.A.S. fost L.R.D.G. (Long Range Desert Group) , US Navy SEALs fost U.D.T.(Underwater Demolation Team) ,Green Berets, K.S.K., Spetnaz etc. .

joi, 19 ianuarie 2012

ATACUL DE NOAPTE


             Doresc să deschid acest blog cu un material de analiza militară referitor la Atacul de Noapte  condus de Vlad Țepeș domnul Ţării Româneşti , în noaptea de 17 iunie 1462 asupra armatei condusă de Mehmed al II-lea sultanul Imperiului Otoman , atac care la vremea aceea s-a desfășurat după o tactică militară inovatoare , folosită în zilele noastre de forţele speciale de cercetare-diversiune . Această bătălie este unica în istorie , care s-a desfășurat după acestă tactică militară , neavând cunoştinţă despre o alta asemănătoare . Discutam cu un prieten despre Atacul de Noapte  și îmi spunea că dacă noi aveam istorici în vremea aceea , această luptă era studiată fără doar și poate la Academia Militară West Point din S.U.A.



Începutul

                Vlad al III-lea  Țepeș  s-a născut în anul 1431 în cetatea Sighişoara din Transilvania , ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul si nepot al marelui voievod roman Mircea cel Bătrân . Numele tatălui Vlad al II-lea Dracul a fost dobândit după ce a fost primit în Ordinul Dragonului (în latină Societas Draconistrarum) fondat în 1408 de împăratul Sigismund de Luxemburg, Împăratul Sfântului Imperiu Roman. Ordinul creat de Sigismund, dorea să crească puterea politică a bisericii și să protejeze familiile nobiliare de Imperiul Otoman , acest ordin militar a fost asemănător cu Ordinul Templierilor sau cel al Cavalerilor de Malta, ce s-au format în zona centrală a Europei .                                                                                
            Vlad al III-lea  Țepeș  a fost crescut sub ocrotirea părinţilor până la vârsta de 11 ani după care tânărul prinţ este luat ostatic împreuna cu fratele sau mai mic Radu de către sultanul Murad al II-lea, ca semn al obedienţei tatălui sau, ajuns principe al Valahiei. Singur printre turcii cei dușmănosi, viitorul  Țepeș  își continua studiile militaro-tactice, devenind un mânuitor expert al iataganului  și al suliței . Caracterul sau agresiv și privirea cruntă, l-au ţinut departe de șicanele turcilor. El nu va fi eliberat decât şase ani mai târziu, odată cu asasinarea tatălui ,  Vlad al II-lea Dracul , moment în care și fratele sau mai mare, Mircea al II-lea, este torturat și îngropat de viu de către boierii munteni deoarece în Ţările Romane ereditatea nu reprezenta un factor hotărâtor pentru alegerea următorului voievod, acesta fiind numit prin bunăvoinţa majorității nobililor. 
               Vlad  Țepeș  pornește, în 1448, în fruntea unei armate turceşti pentru a cuceri tronul Valahiei dar este învins în prima bătălie , Vlad devenind domnitor de abia în anul 1456 .

Situația premergătoare .

          După ce Iancu de Hunedoara a murit pe neaşteptate , stindardul luptei antiotomane a fost preluat de către Vlad  Țepeș  (1448, 1456-1462, 1476) supranumit și Draculea , fiind cunoscut  în istorie drept Cavalerul dreptății .
        Vlad  Țepeș  a refuzat plata tributului (10.000 galbeni anual) și a încheiat o alianţă antiotomană  cu Matei Corvin, regele Ungariei , fiul lui Iancu de Hunedoara . Astfel a atras riposta  Porții otomane și după dejucarea unui plan al sultanului de a-l prinde pe Vlad  Țepeș la Giurgiu, acesta a declanșat în iarna dintre anii 1461-1462, campania de la Dunare . Profitând de obiceiul turcilor de a nu duce războaie iarna, voievodul trece Dunărea înghețată și  ataca orașele și cetățile turceşti fortificate , cucerind prin diversiune cetatea Nicopole diBulgaria . Vlad  Țepeș  și-a împărțit armata în mai multe grupuri mici și a acoperit circa 800 kilometri în două săptămâni, nimicind peste 23.000 de turci și bulgari. Într-o scrisoare adresată lui Corvin, datată din 11 februarie 1462, Vlad  Țepeș  a scris:
        Am ucis bărbați și femei, bătrâni și tineri, locuitori din Oblucița și Novoselo, unde Dunărea curge în mare, până la Rahova, care este lângă Chilia, din josul Dunării până la locuri ca Samovit și Ghighen. Am ucis 23.884 de turci și bulgari fără să-i socotim pe cei pe care i-am ars în case sau cei a căror capete n-au fost tăiate de soldații noștri.... Așadar Înălțimea Voastră trebuie să știe că am rupt pacea cu el (sultanul).
               Cronicarii de curte ai lui Vlad au notat victimele acestei campanii. “La Oblucitia si Nevoselo 1350 turci trași în   țeapă, la Dirstor, Cartal și Dripotrom 6840, Turtucaia 630, Giurgiu 6414, Rahova 1460, Novigrad si Sistov 749 și Marotiu cu doar 210 de turci de ambele sexe și toate varstele”. Raportul lui Balbi, ambsadorul  venețian la Stambul ne spune ca Vlad deținea o armată  de maxim 30.000 de soldați, în timp ce Petrus Thomasio scrie ca valahii aveau doar 22.000 de războinici. Această  acțiune temerară a lui Vlad  Țepeș  a atras  expediția militară a sultanului din primăvara anului 1462. Ordia cea grozavă s-a pornit spre Valahia, conform cronicarului Laonicus Chalcondil, un număr de 250.000 de războinici mărșăluiau spre Dunare. Numai corpul de elita al ienicerilor număra 25.000 de luptatori. In fa ța colosului musulman, Vlad cere ajutor regelui Matei Corvin, ajutor care nu a venit niciodată. Fara ajutor Vlad pune la punct strategia de apărare si intentiona să-l atragă pe Mahomed in padurile dese si intunecate ale Teleormanului , unde erau cadavrele unor turci trasi in teapă (de aici vine denumirea de Teleorman, derivate din turcescul Delii Orman - padure nebună). 
Turcii au încercat să debarce la Vidin, dar au fost respinși , voievodul se foloseste de o serie de tactici militare vizionare care apar in Europa de-abia in perioada modernă ,  istoricii straini îl acreditează pe Vlad ca fiind unul din primii cruciați europeni care au folosit praful de pușcă "într-un mod creativ - mortal". Un contingent de ieniceri au reusit sa  debarce în timpul nopții la Turnu, unde aproximativ 300 din ei au fost uciși de atacurile valahilor. Ienicerul de origine sârbă Constantin din Ostrovița a scris despre întâlnirea cu Vlad Țepeș:

              "La căderea nopţii, am intrat în bărci, am luat-o la vale pe Dunăre și am trecut pe malul celălalt la câteva mile mai jos de locul în care era oprită armata lui Vlad. Acolo am săpat tranșee, pentru a fi protejați de cavalerie. După aceea am trecut din nou pe partea cealaltă și am transportat restul ienicerilor peste Dunăre, iar după ce toată infanteria a ajuns pe malul opus, ne-am pregătit și am început să avansăm încet spre armata lui Vlad, împreună cu artileria și restul echipamentului adus cu noi. Fiind opriți, am instalat tunurile, dar nu destul de repede pentru a împiedica pierderea a trei sute de ieniceri, uciși de valahi.... Văzând că partea noastră începe să slăbească, ne-am apărat cu cele 120 de arme cu care am traversat și am tras atât de des încât am reușit să respingem armata prințului și ne-am îmbunătățit pozițiile.... iar Dracul, văzând că nu poate opri traversarea, s-a retras. După aceea sultanul a trecut Dunărea cu toată armata și ne-a dat 30.000 galbeni pentru a fi împărțiți între noi."

           Armata otomană a reuşit să avanseze, dar Vlad Țepeș le-a îngreunat considerabil avansul, pârjolind terenul și otrăvind fântânile. De asemenea valahii au deviat cursurile râurilor mai mici, formând astfel terenuri mlăștinoase. Au fost pregătite capcane, săpând gropi care au fost după aceea acoperite cu crengi și frunze. Populația și animalele de ogradă au fost trimise în munți, iar timp de o săptămână armata lui Mehmed și-a continuat marșul anevoios, suferind de foame și de sete, "negăsind nici un om, nici un animal, nimic de mâncare sau de băut." dupa cum relatează cronicarul bizantin Laonicus Chalcondil . Tactica pămantului parjolit , lupta continuă de hărțuială, apărarea activă  și plină de curaj practicată de români au făcut ca eficacitatea puternicei armate turceşti sa fie diminuată, iar suferințele pricinuite  în urma contactelor cu oștirea lui Vlad Țepeș să aibă  urmări grave asupra moralului trupelor otomane. Ingeniozitatea manevrelor inițiate de voievod, rezistenta și tactică neaşteptată, curajul ostașilor români sunt o veritabilă surpriză, care a venit să răstoarne aşteptările și planurile strategice ale sultanului , adoptând o tactică de gherilă , cavaleria română a atacat sporadic elemente răzlețe ale otomanilor precum și corpurile de logistica  și de aprovizionare care erau esentiale pentru o armata de 250.000 de oameni. De asemenea , Vlad a trimis suferinzi de boli ca lepra, tuberculoză, sifilis și ciumă bubonică sa intre în contact cu armata turcească  și să infecteze cât mai mulți dușmani . Ciuma bubonică fiind cea care a început să se împrăștie în armata otomană și să facă cele mai multe victime .

Atacul de Noapte

             Turcii au avansat spre Târgoviște , după ce au fost respinși aproape de Bucuresti la insula fortificată Snagov . La 17 iunie turcii și-au așezat tabăra la sud de capitală . Tabăra “zidul de diamant” era organizată exemplar , cu șanțuri de apărare de jur împrejur, cu țăruși legați cu lanțuri și un cerc de cămile cuprins între acești țăruși și un gard de sulițe ce părea imposibil de atacat. Prima ei linie o formau ostașii de dobândă și pripas. Spahii erau așezați de amândouă părțile cortului sultanului și erau totdeauna gata să-l apere pe sultan. Locul din stanga , considerat si cel de mare cinste era ocupat de ostașii călări. In  sfârșit, trebuie amintit corpul vestiților ieniceri , ostașii cei mai fideli, gata în orice moment sa-și dea viata pentru sultan , care făceau o straja deasa cu miile lor de corturi, in jurul stăpânului lor.

        Neînfricat în fata morții, curajos pana la incredibil, abil și distins general, Vlad, pentru a-l învinge pe Mahomed al II-lea, se hotărăște ca personal să-l ucidă pe sultan in cortul său . Inaintea începerii atacului, Vlad fidel principiilor sale a intrat ca iscoada în tabăra turcească îmbrăcat în straie turcești , nedorind probabil să folosească alti informatori care ar fi pus in primejdie  reușita și ca umblând prin tabăra otomana a adunat informații prețioase organizarea taberei  și despre cortul sultanului .Cunoscator  desăvârșit al practicilor de război ale otomanilor, pentru ca a  petrecut o parte din tinerețea sa alături de ei , știind și graiul turcesc , Vlad se hotărî a încerca a surprinde noaptea tabăra otomană pentru a descoperi pe sultan în cortul sau de purpură  și a-l ucide “după cum ne spune Laonicus Chalcondil. 

       Inainte de începerea atacului Vlad Tepes le-a spus oamenilor săi "Ar fi bine ca cei ce se gândesc la moarte să nu mă urmeze"

Fiind bine informat asupra situației din tabăra turcilor, Vlad  Țepeș  și cei mai buni osteni se îmbracă în straie  turcești și se infiltrează între otomani dezlănțuind Atacul de Noapte, cu aproximativ 7.000 de călărețiîntr-o demonstrație de curaj unică în istoria omenirii (niciun alt lider militat înainte sau după el , nu s-a deghizat și a atacat o tabăra dușmană din interior).

       Atacul a început "la trei ore după apusul soarelui și a durat până la patru dimineața și a provocat o mare confuzie în tabăra otomană” conform relatărilor lui Laonicus Chalcondil “valahii au sunat goarnele și au dat foc corturilor turcești , năvălind  în tabăra sultanului , pornind pe la întâia strajă a nopții, profitând de obiceiul acestui popor de a nu se deplasa noaptea , Draculea , cu putini, însă cu cei mai buni dintre ostenii săi, atacă  tabăra otomană, dând navală în mare viteză, în  rânduri perfect strânse și  închegate. Acest curajos torent de soldati a avut efectul unui trăznet, ce ar fi lovit tabăra turcilor. Ei au primit mai întâi riposta armatei asiatice, pe care au străpuns-o cu făcliile aprinse, tăind drumuri mai departe spre cortul sultanului, prin desimea  ostașilor Semilunei, derutați de acest eveniment neaşteptat. 
     Vlad Țepeș însuși a dorit să atace cortul sultanului, după ce a distrus cavaleria Anatoliana , dar l-a confundat cu cortul celor doi mari viziri, Ishak Pașa și Mahmud Pașa. Ienicerii sub comanda lui Mihaloğlu Ali Bey au reusit sa se mobilizeze si i-au urmărit pe valahi, reușind să ucidă între 1.000 - 2.000 din ei . Un număr mare de cai și cămile au fost ucise  și se pare ca pierderile totale ale otomanilor s-au situat la  circa 15.000 de soldați.

Finalul campaniei

      Cu toate că atât moralul său cât și al armatei sale era la pământ, Mehmed a decis totuși să atace capitala Targoviste , dar orașul a fost apărat de soldații valahi, in timp ce cadavrele a aproximativ 20.000 de turci și bulgari trași în țeapă se aflau în afara zidurilor orașului, pe o distanță de circa 60 km . Chalcondil, descriind reacția sultanului, a scris:
        “Atât de copleșit a fost de cele văzute, încât sultanul a spus că nu poate lua pământurile unui om care face atâtea minunății și își impune voința asupra supușilor săi în felul acesta și cu siguranță că un om care a făcut atâtea este demn de lucruri mărețe.”

         Mehmed a ordonat să se sape un șanț mai adânc în jurul taberei turcești pentru a preveni penetrarea valahilor, iar a doua zi 22 iunie turcii s-au retras.